Se spune că cele mai importante etape de dezvoltare a unui copil se întâmplă până la vârsta de 7 ani. De fapt, marele filozof grec Aristotel spunea: „Arată-mi un copil până la vârsta de 7 ani și îți voi spune cum va fi când va ajunge adult”.
Primii șapte ani de viață ar putea să nu însemne totul, dar studiile arată că acești șapte ani au cea mai mare importantă în dezvoltarea abilităților sociale ale copilului.
În primii ani de viață, creierul își dezvoltă rapid sistemul de cartografiere
Savanții afirmă că în primii ani de viață, creierul copilului se dezvoltă rapid. Înainte ca picii să împlinească 3 ani, creierul acestora deja formează câte un milion de conexiuni neuronice pe minut. Aceste legături devin sistemul de cartografiere al creierului, fiind format dintr-o combinație dintre natură și hrană, în special din interacțiunea „oferă și întoarce”.
În primul an de viață, strigătele sunt semnale comune atât pentru bebeluș, cât și pentru persoana care-l îngrijește. Interacțiunea de a oferi și a întoarce are loc atunci când îngrijitorul răspunde la plânsul bebelușului prin hrănirea, schimbarea scutecului sau adormirea acestuia.
Cu toate acestea, pe măsură ce bebelușii cresc, relația „oferă și întoarce” poate fi exprimată și prin jocuri de fidelitate. Aceste interacțiuni le arată copiilor că le acordați atenție și că sunteți interesați de ceea ce încearcă ei să spună. De fapt, ele pot constitui drept bază pentru modul în care un copil învață normele sociale, își dezvoltă abilitățile de comunicare și relaționare.
Factorii stresanți - cum ar fi îngrijorările financiare, neînțelegerile în relația de cuplu și bolile vor avea un impact negativ asupra dezvoltării copilului dumneavoastră, mai ales dacă acestea întrerup relația „oferă și întoarce”. Un părinte nu poate fi considerat rău, dacă are programul de muncă încărcat sau folosește mult telefonul mobil.
Este important ca părinții, chiar dacă au un mod de viață stresant, să se implice cât mai mult în educația copiilor lor, din primii ani de viață. Atenția reprezintă unul dintre instrumentele care îi învață să fie mai prezenți în viața copiilor lor.
Acordându-i atenție în momentul în care are nevoie, veți ști ce-și doresc copiii dumneavoastră, ce așteptări au și astfel puteți deveni cei mai buni prieteni.
Conștientizarea este o abilitate importantă. Felul în care interacționați cu copilul poate influența stilul de atașament al acestuia și de el depinde dezvoltarea viitoarelor relații.
Stilurile de atașament afectează modul în care copilul își dezvoltă relațiile viitoare
Stilurile de atașament reprezintă o altă parte crucială în dezvoltarea copilului. În 1969, cercetătoarea Mary Ainswoth a realizat un studiu pe bebeluși și a ajuns la o constatare ciudată. Ea a observat cum reacționează bebelușii când mama lor părăsește încăperea, precum și cum răspund, când aceasta revine. În baza observațiilor ei s-a ajuns la concluzia că există patru stiluri de atașament pe care copiii le pot avea:
-sigur
-anxios-nesigur
-anxios-evitant
-dezorganizat
Ainsworth a descoperit că bebelușii siguri se simt în dificultate atunci când îngrijitorul lor pleacă, dar sunt fericiți când acesta revine. Pe de altă parte, copiii nerăbdători-nesiguri se supără înainte ca îngrijitorul să plece și sunt nerăbdători când se întorc.
Copiii anxioși nu sunt supărați de absența îngrijitorului lor și nici nu sunt încântați când acesta revine în cameră.
Atașamentul dezorganizat este valabil copiilor abuzați fizic și emoțional. Acestora le este dificil să se simtă protejați de persoanele în grijă cărora rămân.
„Atașamentul este necesar pentru a face față provocărilor vieții”, este de părere Hilary Jacobs Hendel, psihoterapeut specializat în atașament și traume. „Și atașamentul sigur este stilul ideal”, a precizat specialistul.
Copiii care sunt siguri de atașamentul părinților lor, pot să se simtă triști când aceștia pleacă, dar sunt încântați când părinții revin. Această stare arată că relația lor este de încredere. Pe măsură ce cresc, copiii cu atașament sigur au relații prietenoase cu părinții, profesorii și prietenii. Ei văd aceste interacțiuni ca locuri „sigure”, unde nevoile lor sunt satisfăcute.
„Stilurile de atașament sunt stabilite la începutul vieții și pot influența satisfacția unei persoane la vârsta adultă. În calitate de psiholog am văzut cum stilul de atașament poate influența relațiile lor intime. De exemplu, copiii care s-au simțit mai puțin protejați de părinții lor, fiindu-le neglijate emoțiile, sunt mai predispuși spre anxietate”, spune Hendel.
Adulții de multe ori se tem de acest contact strâns și chiar îi pot „respinge” pe ceilalți pentru a se proteja de durere. Adulții anxioși și nesiguri se pot teme de abandon, devenind hipersensibili la respingere.
Când ajung elevi în clasa întâi sau a doua, copiii încep să își facă prieteni. De asemenea, ei cer să fie acceptați de la egal la egal și sunt mai bine pregătiți să vorbească despre sentimentele lor.
„Când fiica mea avea 7 ani, ea a putut să-și verbalizeze dorința de a-și găsi un prieten. În calitate de părinți nu putem controla fiecare aspect al bunăstării copilului nostru. Ceea ce putem însă face este să-i încurajăm, să-i îndrumăm. Le putem arăta modul în care gestionăm sentimentele, astfel încât atunci când se confruntă cu propriile relații eșuate, cu divorțul sau cu stresul la locul de muncă, se pot gândi la modul în care mama sau tata au reacționat atunci când erau tineri”, spune Handel.
