Oricine se poate speria. Frica este o emoție care mai devreme sau mai târziu inevitabil ne încearcă pe fiecare dintre noi. De obicei, oamenii consideră frica drept o emoție neplăcută. Însă, există persoane care în fel și chip încearcă să-și provoace această emoție. De exemplu, sar cu parașuta sau urmăresc filme de groază.
Frica poate fi justificată, de exemplu, când auzim pași în propria casă, știind că suntem singuri în locuință. Însă aceasta poate fi și neîntemeiată, de exemplu, când privim un film despre monștri, cu toate că știm că aceștia nu există și ceea ce vedem nu sunt decât actori costumați.
Mulți consideră fobiile ca fiind o formă nejustificată a fricii. Fobiile pot fi legate de aproape orice - păianjeni, clovni și chiar covoare și, bineînțeles, au impact asupra vieții oamenilor.
De ce ne speriem?
Din punct de vedere al evoluției, frica este ceva străvechi și, într-o oarecare măsură, noi putem mulțumi fricii pentru supraviețuirea noastră ca specie. Aceasta, pentru că orice ființă care nu fuge și nu se ascunde de răpitori mai puternici sau de situații periculoase, mai devreme sau mai târziu va dispărea din fondul genetic, fără șanse de înmulțire.
Pe exemplul animalelor vom constata că frica are sens, dacă acestea trăiesc într-un mediu dușmănos și periculos. Cu alte cuvinte, e mai bine să fugi și să te ascunzi când intri în panică de la propria umbră, decât să presupui că umbra nu e periculoasă și să ajungi, 5 minute mai târziu, hrana unui răpitor.
Ce se întâmplă în organism?
Schimbările fiziologice care se produc în organism în timp ce trăim sentimentul de frică sunt numite deseori reacția „bate sau fugi”. Cu alte cuvinte, făcând iarăși paralela cu animalele, schimbările din organism le pregătesc de luptă sau le determină să fugă. Aceleași reacții se întâmplă și la oameni.
Frecvența respirației crește, se accelerează bătăile inimii, vasele sangvine periferice (cum ar fi cele din stratul pielii) se îngustează, iar vasele sangvine care alimentează organele vitale - se dilată. Astfel, crește aportul de oxigen și substanțe nutritive către aceste organe.
În plus, crește fluxul de sânge din mușchi și aceștia devin pregătiți de o eventuală reacție. Inclusiv și mușchii de la baza fiecărui fir de păr devin mai încordați, ceea ce creează așa numita piloerecție numită în popor „piele de găină”. Când la om părul „stă măciucă” aceasta nu influențează cumva aspectul fizic. Însă, în cazul animalelor cu blană, această reacție a organismului îi face să pară mai mari și mai fioroși.
La fel, când încercăm sentimentul de frică, în organism crește brusc nivelul de glucoză care asigură nivelul necesar de energie în caz că va fi nevoie de a acționa. În mod similar în sânge crește nivelul de calciu și leucocite.
Declanșarea răspunsului
Reacția de răspuns în frică începe în amigdală, care reprezintă un mănunchi de neuroni în formă de migdală și care este parte a sistemului limbic. Rolul este unul important - de analiză a emoției, inclusiv a fricii. Amigdala poate să declanșeze activitate în hipotalamus, care activează hipofiza - locul în care sistemul nervos se întâlnește cu sistemul endocrin (care secretă hormoni). Iar hipofiza secretă în sânge hormonul adrenocorticotrop.
În acest moment, sistemul nervos simpatic - o diviziune a sistemului nervos responsabilă pentru răspunsul la frică - dă un impuls glandei suprarenale, stimulând-o să secrete în sânge o doză de adrenalină. De asemenea, organismul eliberează cortizol ca răspuns la hormonul adrenocorticotrop, ceea ce duce la creșterea tensiunii arteriale, a zahărului din sânge și a leucocitelor. La rândul său, cortizolul secretat transformă acizii grași în energie, gata ca aceasta, la nevoie, să fie utilizată de mușchi.
În plus, hormonii catecolaminei, inclusiv adrenalina și noradrenalina, pregătesc mușchii pentru atac. Acești hormoni pot în același timp să crească activitatea inimii și a plămânilor, dar și să reducă activitatea stomacului și a intestinelor. Așa se explică senzația de „fluturi în stomac”. Aceiași hormoni inhibă secreția de lacrimi și salivă, fapt prin care se explică uscăciunea din gură. Pot să dilate pupilele și să scadă auzul.
Hipocampul, care este o parte a creierului destinată memoriei, ajută la controlul răspunsului la frică. Alături de cortexul prefrontal, care este parte a creierului ce răspunde de luarea deciziilor importante, aceste centre „cântăresc” amenințarea. Ele ne ajută să înțelegem dacă frica pe care o trăim e justificată sau dacă reacția e exagerată. Dacă hipocampul și cortexul prefrontal decid că răspunsul la frică este exagerat, ele îl pot reduce și pot scădea din activitatea amigdalei.
Acest lucru explică oarecum de ce unor persoane le place să privească filme de groază. Și anume, pentru că aceștia ajung să simtă frică înainte ca părțile mai raționale ale creierului să o reducă.
De ce încremenim când ne speriem?
Ideea că în corpul uman se întâmplă schimbări pregătindu-l să se apere pentru a supraviețui. Dar de ce încremenim când ne speriem? Se poate crea impresia că în cazul unui animal care stă pe loc ca înghețat, acesta va deveni o pradă ușoară pentru răpitori.
Când sunt speriate, marea majoritate a animalelor încremenesc pentru câteva clipe înainte să decidă ce vor face mai departe. Asta, pentru că uneori cel mai bun plan este să rămâi nemișcat. De exemplu, în cazul unui mic mamifer sau dacă animalul este bine mascat, lipsa mișcării le poate salva viața. Dar, pe de altă parte, iată ce se întâmplă în organism.
Un studiu realizat în 2014 a identificat rădăcina neurologică a acestei reacții de încremenire. Această reacție este generată de interacțiunea încrucișată dintre gri periaqueductal (PAG) și cerebel. PAG primește diferite tipuri de informații senzoriale despre amenințări, inclusiv impulsuri dureroase. Iar cerebelul primește și informații senzoriale, pe care le folosește la coordonarea mișcării.
Prin urmare, cercetătorii susțin că există un mănunchi de fibre care conectează o regiune a cerebelului, numită piramidă, direct la PAG. Informația care circulă pe această cale îl face pe animal să înțepenească pe loc. Autorii cercetării speră că datorită informațiilor, pe care le-au obținut în studiu, într-o zi va fi posibil tratamentul persoanelor cu tulburări de anxietate și fobii care pot trece printr-un fel de blocare în condiții de frică.
Fobiile - mai mult decât frică
Specialiștii din sănătate clasifică fobiile drept tulburare de anxietate. Cum am menționat mai sus, acestea sunt de cele mai multe ori niște frici nefondate și exagerate pentru ceea ce în mare parte nu poate afecta semnificativ viața omului.
Cauze care ar determina apariția unei fobii nu există. Acestea pot fi determinate atât de gene, cât și de mediul înconjurător. Uneori, originea fobiei poate fi ușor determinată. De exemplu, o persoană care a fost martor la o cădere de pe pod, poate dezvolta o fobie legată de poduri. Dar în general, originea fobiilor e greu de determinat. Mai cu seamă, majoritatea persoanelor care vor vedea o cădere de pe pod nu vor dezvolta o astfel de fobie.
Deși cele mai multe întrebări încă nu au un răspuns, oamenii de știință au descoperit niște schimbări la nivel de neuroni ce ar fi baza fobiilor. Cum menționam anterior, în reacția la frică e implicată amigdala. Prin urmare, nu e de mirare că în fobii se constată o activitate sporită a creierului în această zonă.
Pe lângă spaima pe care o încearcă oamenii care suferă de fobii, atunci când își întâlnesc „dușmanul”, acești oameni devin foarte agitați și sunt gata ca ceea de ce se tem chiar să se întâmple. Asta, în situații în care o astfel de probabilitate aproape că nu există.
Cercetătorii au desfășurat un experiment. Oamenii de știință le-au spus persoanelor cu arahnofobii că ar putea vedea un păianjen. Drept urmare s-a constatat că activitatea din creierul lor era diferită de cea a participanților care nu sufereau de fobii. Mai exact, activitatea în cortexul prefrontal lateral, precuneus și cortexul vizual a fost comparativ mai scăzută.
Autorii studiului spun că aceste regiuni ale creierului răspund de reglarea emoțiilor și ne ajută să rămânem echilibrați. Iar când activitatea lor se reduce, aceasta înseamnă că scade și capacitatea de a ține frica sub control.
Concluzie: În trecut, frica ne-a ajutat să supraviețuim. Aceasta este o emoție străveche, importantă și nu trebuie neglijată. În același timp, ea poate fi neplăcută și ne poate afecta viața de zi cu zi. Totuși, cât ar părea de paradoxal, frica este o sursă de adrenalină, percepută plăcut.
Frica inspiră regizorii, proiectanții parcurilor de atracții, psihologii, neuro-biologii și pe mulți alții. Aceasta pentru că este incredibilă această diversitatea a emoției umane.
Sănătate Să Aveți!
