Unii părinți sunt de părere că „antrenamentul pentru somn al bebelușilor” este cheia de succes pentru un somn odihnitor, fără treziri frecvente, plânsete în toiul nopții, alăptat și legănat disperat până cel mic pune geană peste geană. Antrenamentele de somn sunt diferite și, în funcție de duritatea lor, pot aduce multe daune dezvoltării sănătoase ale copiilor. Cea mai dură metodă recomandată de unii specialiști în parenting este cea de a lăsa bebelușul să doarmă singur, iar dacă se trezește în mijlocul nopții și plânge, să fie lăsat să se calmeze singur, fără intervenția părinților. Specialiștii au încercat să afle ce se întâmplă în creierul copiilor care sunt lăsați să plângă până adorm.
În anul 2015, Wendy Hall, un medic pediatru din Canada care cercetează problemele legate de somn, a monitorizat cum dormeau 235 de bebeluși care aveau între șase și opt luni. El a realizat acest studiu cu scopul de a vedea dacă această metodă prin care copiii sunt învățați să adoarmă singuri are rezultate pozitive.
Conform definiției, „antrenamentul pentru somn” se poate referi la orice tip de strategie folosită de către părinți pentru a-și încuraja bebelușii să doarmă pe timp de noapte. Antrenamentul poate să conțină o anumită rutină de noapte sau observarea semnelor de oboseală ale bebelușului.
Dar există și o altă strategie care este asociată de multe persoane cu „antrenamentul pentru somn al bebelușilor”, și care, în sine, este una destul de controversată, din motiv că bebelușii sunt încurajați să adoarmă singuri, fără ajutorul părinților, inclusiv chiar și atunci când aceștia se trezesc pe timp de noapte, astfel limitându-se orice contact direct al părintelui cu copilul. Chiar dacă părintele își monitorizează copilul, acesta trebuie să se abțină din a-l ține în brațe sau din a-l alăpta, cu scopul de a-l liniști, în acest mod evitându-se orice contact fizic.
Această strategie poate să cuprindă intervale de timp prestabilite în care copilul este lăsat de unul singur, fiind periodic verificat de către părinți. Totuși, atunci când vine vorba de metoda în care părintele părăsește încăperea într-un mod subit și închide ușa, copilul rămâne în cameră de unul singur. Oricare dintre aceste metode care au fost numite mai sus, presupun adesea faptul ca bebelușii să fie lăsați singuri ca să plângă, de unde și a provenit denumirea metodei de „extincție totală”, în care bebelușii sunt lăsați să plângă până când ajung să se epuizeze și, respectiv, adorm.
În termeni generali, ideea de a „învăța" bebelușii să adoarmă de sine stătător și fără niciun ajutor, este una mai puțin cunoscută. În SUA, mai mult de șase din zece cărți de sfaturi pentru părinți susțin o anumită formă de „extincție totală”. În toată lumea, o întreagă industrie este dedicată consilierii părinților pentru a-și învăța copiii cum să adoarmă singuri.
În cadrul acestui studiu, Hall și echipa sa au estimat că bebelușii ai căror părinți au primit instructaj și unele sfaturi pentru a-și învăța copiii să adoarmă singuri, au început să doarmă mai bine după șase săptămâni. Prin urmare, acest lucru ar putea coincide cu unele constatări făcute de pe urma unor studii efectuate până acum. Cu toate acestea, rezultatele acestor cercetării nu sunt sută la sută sigure, iar multe dintre studiile anterioare au fost criticate, Hall dorind ca pe viitor să atragă atenția la aceste aspecte.
În primul rând, destul de puține studii privind antrenamentul pentru somn au respectat criteriul de bază al cercetărilor științifice, lucru ce presupune ca participanții din cadrul studiului să fie repartizați în mod aleatoriu pentru a încerca tehnica privind deprinderea bebelușilor de a adormi singuri, dar și un alt număr suficient de participanți care să fie repartizați într-un grupul de control, unde părinții nu urmează această tehnică.
Între timp, majoritatea studiilor se bazează pe rapoartele părinților, cum ar fi răspunsurile la chestionare sau jurnalele în care părinții duc evidența somnului bebelușilor, în loc să se folosească o metodă obiectivă de măsurare pentru a determina când un copil este treaz sau dacă acesta doarme. Totuși, dacă un copil a învățat să nu plângă atunci când se trezește, atunci s-ar putea ca nici părinții săi să nu mai fie treziți din somn, ceea ce ar putea să-i facă să noteze în jurnal că bebelușul lor a dormit pe întreg parcursul nopții, fără ca să știe dacă copilul lor s-a trezit sau nu.
Există, de asemenea și problema prejudecății de confirmare, care presupune că dacă părinții se așteaptă ca o intervenție din partea lor să ajute la adormirea copilului lor , este posibil ca aceștia să înceapă a crede, în mod eventual, că somnul bebelușului s-a îmbunătăți odată cu intervenția acestora.
Studiul lui Hall, la care au participat 235 de bebeluși împreună cu părinții lor, a fost conceput pentru a putea oferi un răspuns la unele dintre aceste critici. Fiind un studiu randomizat controlat, jumătate dintre părinți au primit instructaj în ceea ce privește fie „extincția treptată”, fie „calmarea controlată” sau „plânsul controlat”, care presupun calmarea pentru o scurtă perioadă de timp a unui copil care plânge, apoi lăsarea acestuia pentru o altă perioadă egală de timp, intervalele devenind în mod treptat din ce în ce mai mari, indiferent de reacția copilului.
Astfel, pentru părinții care se simțeau „foarte prost” în timp ce-și lăsau copiii singuri plângând în cameră, spune Hall, au fost sfătuiți de către cercetători ca să rămână în cameră, dar să nu-și țină copilul în brațe, această tehnică purtând denumirea de „metoda scaunului”, ceea ce presupune o reducere graduală a prezenței părintelui lângă bebeluș, atunci când vine vorba de culcarea acestuia.
Persoanele care făceau parte din grupul de intervenție au primit, de asemenea, sfaturi și informații despre somnul sugarilor, cum ar fi și mitul conform căruia mai puține perioade de somn pe timp de zi ar putea duce la un somn mai calitativ pe timp de noapte. Este demn de remarcat faptul că această combinație a unei metode de plâns controlat cu alte recomandări, este una destul de obișnuită în cadrul studiilor care examinează antrenamentul pentru somn, fapt ce complică analizarea rezultatelor, dacă acestea sunt obținute ca urmare a utilizării unei singure metode, și anume cea a plânsului controlat). Pentru a se asigura că ambele grupuri au primit un anumit tip de instruire, părinții care făceau parte din grupul de control au primit informații despre siguranța sugarului.
Pe lângă faptul că părinților li s-a cerut să înregistreze informația necesară în jurnalele în care se ducea evidența somnului, studiul lui Hall a inclus și actigrafia, metodă prin care se utilizează niște dispozitive portabile destinate monitorizării mișcărilor, pentru a evalua ciclul de somn-veghe.
Bebelușii „antrenați” pentru somn nu dorm mai bine, ei se trezesc la fel de des, doar că nu plâng
Atunci când cercetătorii au comparat jurnalele în care se ducea evidența somnului la bebeluși, aceștia au constatat că părinții care și-au deprins bebelușii să doarmă de sine stătător, credeau că sugarii lor se trezeau mai rar pe timp de noapte, respectiv dormind pe o perioadă mai îndelungată de timp. Totuși, atunci când au fost analizate ciclurile de somn-veghe, așa cum au fost înregistrate cu ajutorul actigrafiei, s-a constatat cu totul altceva, și anume că bebelușii care au fost învățați să adoarmă singuri, se trezeau la fel de des ca și cei care făceau parte din grupul de control. Astfel, cercetătorii au scris următoarea concluzie: După șase săptămâni, nu a existat nicio diferență între grupul de intervenție și cel de control în ceea ce privește evoluția medie a trezirilor care au fost înregistrate prin intermediul actigrafiei.
Prin urmare, conform datelor obiective care au fost colectate pe parcursul studiului, s-a stabilit că bebelușii care au fost deprinși să adoarmă singuri, se trezeau la fel de des ca și cei care făceau parte din grupul de control, unica diferență fiind că aceștia nu-și trezeau părinții.
Pentru Hall, acest lucru demonstrează că experimentul a fost unul de succes. „Ceea ce am încercat să facem a fost să-i ajutăm pe părinți să își învețe bebelușii cum să se liniștească singuri”, spune ea.
Originile metodei „extincției totale”
Antrenamentul pentru somn al bebelușilor este un fenomen care a apărut destul de recent, chiar și în țările în care acesta este la momentul actual unul destul de răspândit. Conform informațiilor publicate anterior pe portalul de știri "BBC Future", încă înainte de secolul al XIX-lea, tinerii părinți păreau să nu fie atât de preocupați de somnul copiilor lor. Totuși, acest lucru a început să se schimbe odată cu “Revoluția Industrială”, în urma căreia zilele de lucru au devenit mai lungi, epoca victoriană începând să pună accentul pe independență, chiar și atunci când venea vorba de bebeluși.
În anul 1892, Emmett Holt, care este considerat „părintele pediatriei”, a mers într-atât de departe, încât a susținut ideea că pentru copii este benefic ca aceștia să fie lăsați singuri să plângă, întrucât „la nou-născuții, plânsul ajută la dezvoltarea plămânilor”, scria el în celebrul său ghid de parenting „Îngrijirea și alimentația copiilor” (din engleză: "The Care and Feeding of Children"). Un bebeluș „ar trebui pur și simplu să fie lăsat să plângă până acesta adoarme”. Prin urmare, acest lucru necesită adesea o oră, iar în unele cazuri extreme, două sau chiar trei. Foarte rar, o a doua criză de plâns va dura mai mult de 10 sau 15 minute și doar în puține cazuri se va ajunge chiar și la cea de-a treia criză de plâns”, scria el.
Cu toate acestea, primele „programe” oficiale de extincție totală au fost introduse abia în anii 1980. În 1985, Richard Ferber a recomandat părinților metoda pe care el a denumit-o metoda „plânsului controlat” sau a „extincției graduale”, care presupune ca bebelușii să fie lăsați să plângă pentru perioade din ce în ce mai lungi. (Ulterior, el a declarat că metoda pe care a propus-o a fost înțeleasă greșit și, contrar opiniei generale, s-a crezut că el nu recomandă această metodă pentru orice copil care suferă de tulburări de somn). În anul 1987, Marc Weissbluth a sfătuit părinții să-și pună pur și simplu copilul în pătuț și să închidă ușa, părintele asigurându-se în tot acest timp că bebelușul său este bine, metodă care este cunoscută sub numele de „extincție monitorizată”.
În urma efectuării unui studiu din 2006 asupra a 40 de cărți populare de parenting s-a constatat că mai mult de jumătate dintre acestea încurajau încercarea metodei „extincției totale” decât să ofere motive împotriva utilizării acesteia. Unele dintre aceste cărți chiar sugerau ca părinții să utilizeze și o metodă care se bazează pe o formă de plâns controlat, chiar și atunci când vine vorba de nou-născuți.
Totuși, merită remarcat faptul că până și cercetătorii care încurajează utilizarea metodelor de antrenament pentru somn al bebelușilor, inclusiv Hall, consideră că utilizarea timpurie a acestora, încă înainte ca bebelușii să fi împlinit 6 luni, ar putea fi o mare greșeală. De asemenea, aceștia spun că nu ar recomanda aceste metode pentru copiii care ar putea fi mai predispuși să sufere de unele traume psihologice, dar cât și pentru copiii care s-au aflat sub îngrijirea asistenților parentali sau care au un caracter mai agitat sau sensibil.
În orice caz, cercetătorii au descoperit că este puțin probabil ca metodele de antrenament pentru somn al bebelușilor sub șase luni să fie eficiente.
Convingerea că metodele de deprindere a bebelușilor din punct de vedere comportamental de a dormi singuri în primele șase luni de viață au rezultate pozitive atât pentru mame, cât și pentru bebeluși, este o concepție greșită, care a fost construit de-a lungul istoriei. Respectiv, aceasta neglijează problemele privind alimentația bebelușilor și influențează interpretarea datelor cu privire la somnul bebelușilor.
În plus, cercetătorii au adăugat că aceste metode riscă să ducă la unele „rezultate nedorite”, printre care se numără plânsetele din ce în ce mai intense, înțărcările timpurii, agravarea stării de anxietate maternă și, dacă sugarul trebuie să doarmă fie ziua, fie noaptea într-o cameră separată, poate fi vorba de un risc crescut ce ar putea provoca sindromul morții subite la sugari.
Hall povestește că a primit odată un telefon de la o bunică îngrijorată, care spunea că fiul și-a dus împreună cu soția sa copilul de trei luni la un specialist care se ocupa cu antrenamentul pentru somn al bebelușilor. „Acest specialist fusese practic foarte strict. Copilul avea la acel moment 3 luni”. Atunci i-am scris bunicii înapoi și i-am spus că nimeni nu ar trebui să facă un astfel de lucru unui bebeluș de trei luni, întrucât la ei încă nu este dezvoltată permanența obiectuală, ceea ce ar putea afecta bebelușii din punct de vedere psihologic.
„Nimeni nu ar trebui să procedeze într-un astfel de mod cu un copil de trei luni. Motivul este că la această etapă bebelușii încă nu recunosc acest concept de „permanență obiectuală”, ceea ce presupune că sugarii își imaginează că dacă părintele lui nu se află în cameră, acest lucru înseamnă în mod automat că mama sau tatăl său au dispărut și de pe fața pământului. Prin urmare, acest lucru dăunează asupra psihicului copilului”, a explicat specialistul Hall.
„Aceasta este o problemă, și anume faptul că există o mulțime de persoane care pur și simplu încep să lucreze în acest domeniu, oferindu-le părinților unele recomandări cu privire la ce ar trebui sau nu să facă aceștia, fără ca să fie conștienți de consecințele pe care le-ar putea avea aceste recomandări asupra copiilor.
Reacțiile bebelușilor care au mai mult de 6 luni pot varia. Pentru unii, lacrimile se produc pentru o perioadă scurtă de timp sau acestea pot chiar să lipsească. Pentru alții însă, poate fi vorba de ore întregi de plâns, până la punctul în care bebelușii ajung chiar să vomite, lucru care se întâmplă destul de des, fapt ce-l face să fie un subiect destul de frecvent de discuție în cadrul forumurilor de antrenament pentru somn al bebelușilor.
Întrebarea rămâne totuși dacă bebelușii sunt liniștiți sau stresați
Dacă bebelușii care au fost învățați să adoarmă singuri continuă să se trezească destul de des, fără ca aceștia să plângă sau să dea de știre părinților despre acest lucru printr-un oricare alt mod, atunci discuția se îndreaptă către un alt punct important atunci când vine vorba de antrenamentul pentru somn al bebelușilor. Prin urmare, întrebarea este: atunci când se trezesc, bebelușii învață, de fapt, cum să se liniștească singuri în timp ce sunt stresați (adică, daca ei se pot „autocontrola” din punct de vedere emoțional) sau dacă au nevoie să fie calmați de către părinți, doar că au înțeles pur și simplu că, dacă încep să plângă, oricum nu va veni nimeni care să-i liniștească?
Mulți cercetători care se ocupă cu antrenamentul pentru somn sunt ferm convinși că bebelușii pot să se liniștească și singuri. „Nu subestimați abilitățile copiilor de a se autocalma”, spune Hall, care se ocupă de cercetări în domeniul somnului pediatric și care, în cadrul experimentului său, la care au participat 235 de familii canadiene, a folosit actigrafia.
Cu toate acestea, este dificil de evaluat din punct de vedere obiectiv dacă bebelușii chiar s-au învățat să se auto-stăpânească sau dacă doar au renunțat la ideea de a mai cere ajutor.
Totuși, există o modalitatea care ne poate ajuta la determinarea acestui lucru, și anume prin măsurarea nivelului de cortizol din sânge, care mai este cunoscut și sub denumirea de „hormon al stresului”. Este important de știut că nivelul de cortizolul poate varia nu doar din cauza stresului, ci în funcție și de alți factori, iar studiile care au presupus măsurarea nivelului de cortizol, au obținut rezultate mixte.
Unul dintre aceste studii a constatat că nivelul de cortizol al bebelușilor a crescut imediat după aplicarea unor metode de antrenament pentru somn, însă nu a existat nici un grup de control format din bebeluși care nu au fost învățați să adoarmă singuri, pe baza căruia să fie comparate aceste rezultate. În urma efectuării micului studiu, la care au participat 43 de bebeluși, s-a constatat că nivelul cortizolului a scăzut, însă acesta nu a fost măsurat decât la o săptămână după începerea programului de antrenament. Totodată, în încercarea de a afla dacă antrenamentul pentru somn a dus la creșterea nivelului de cortizol pentru un termen mai îndelungat, cercetătorii au efectuat un al treilea studiu, care era unul longitudinal, în cadrul căruia aceștia au prelevat probe de cortizol după cinci ani de la efectuarea primului studiului și nu a constatat nicio diferență între cohorte.
Totuși, studiile care se bazează pe nivelurile de cortizol sunt destul de problematice, deoarece cortizonul se modifică pe parcursul zilei. Chiar și prelevarea probelor de cortizol poate fi una destul dificilă. Aceasta se bazează pe mai mulți factori, inclusiv pe numărul de ore în care o persoană a fost trează sau pe modul în care probele au fost prelevate, ceea ce este un lucru destul de complicat.
Chiar și termenul de „auto-calmare” are o istorie destul de confuză. Acesta a fost inventat în anii 1970 către cercetătorul din domeniul somnologiei pe nume Thomas Anders, fiind folosit adesea într-un mod sinonimic cu ideea că bebelușii se pot liniști și singuri. Pentru Anders, însă, un bebeluș care se putea auto-calma, era pur și simplu un copil care putea să adoarmă la loc fără ajutorul părinților, iar cercetătorul nu a încercat să măsoare nivelul de stres al acestora.
Plânsul la bebeluși și dezvoltarea sănătoasă a creierului
Un alt mod prin care se poate examina problema auto-calmării este de a examina creierul bebelușilor care se află în proces de dezvoltare, precum și ceea ce ar putea să fie în neregulă cu acesta. Bebelușii se nasc extrem de imaturi din punct de vedere neurologic, având un creier care reprezintă aproximativ o treime din dimensiunea celui al unui adult. Cortexul prefrontal, care metaforic poate fi numit „departamentul” responsabil de reglarea emoțională și care este o parte componentă a creierului, este una dintre ultimele zone ale acestui organ care se dezvoltă complet atunci când o persoană ajunge la vârsta de aproximativ 25 de ani.
Prin urmare, până la vârsta de doi ani, creierul copiilor se bazează pe principiul de „coreglare” emoțională, ceea ce înseamnă că bebelușii au nevoie ca să fie calmați de către un părinte. De exemplu, Consiliul Științific Național pentru Dezvoltarea Copilului din cadrul Academiei Americane de Pediatrie, definește reacția pozitivă la stres ca fiind cea care apare ca rezultat al unui stres de scurtă durată, care are un grad de intensitate situat între ușor până la moderat și care se bazează pe „disponibilitate unui adult receptiv, care are grijă de copil și care îl poate ajuta pe acesta să facă față stresului, oferindu-i astfel o senzație de protecție care facilitează revenirea la starea inițială a sistemelor de reacție împotriva stresului”.
„Una dintre cele mai importante perioade pentru dezvoltarea reglării emoționale este cuprinsă între șase și 12 luni”, spune Dan Siegel, care este coordonator de practică la catedra de psihiatrie din cadrul Universității din California, profesor la Facultatea de Medicină din Los Angeles și autor a numeroase cărți despre dezvoltarea copilului, printre care se include și lucrarea „The Whole-Brain Child”
„La vârsta de 6-12 luni, noi, de fapt, ne învățăm cum să ne autocontrolăm, acesta fiind momentul oportun pentru a ne învăța acest lucru”, spune Siegel. Din acest motiv, spune el, ar putea exista și un argument pentru care noi trebuie să așteptăm ca bebelușii să împlinească cel puțin un an, pentru ca aceștia să înceapă a fi deprinși ca să adoarmă singuri fără ajutorul părinților.
Din moment ce se știe că datele privind nivelul de cortizol din sânge ar putea fi eronate, oamenii de știință precizează că studiile arată în mod constant că bebelușii ai căror părinți sunt mai puțin receptivi, au un nivel mai ridicat de cortizol în sânge, în special după un episod stresant.
„Deoarece sugarii pot fi extrem de obosiți atunci când vine ora de culcare, este posibil ca ei să aibă un grad mai scăzut de rezistență la stres și, prin urmare, aceștia ar putea avea nevoie de ajutor pentru a-și putea regla mai ușor emoțiile”, sunt de părere cercetătorii.
Între timp, un număr mare de cercetări a demonstrat că receptivitatea permanentă a unui părinte „este asociată cu dezvoltarea vorbirii, cu capacitatea de înțelegere și cu dezvoltarea psihosocială a copilului", care include o mai mare capacitate de învățare a limbii materne, mai puține probleme de comportament și mai puțină agresivitate și un nivel mai ridicat de inteligență.
De ce plâng copiii noaptea
În cazul bebelușilor care încă nu pot să vorbească, plânsul este una dintre singurele lor forme de comunicare, în special în cazul în care aceștia încearcă să își trezească părinții care dorm, ceea ce generează unele îngrijorări cu privire la impactul utilizării unei metode de antrenament pentru somn, care are drept scop încetarea plânsului.
Totuși, dacă un bebeluș se trezește în mod regulat și frecvent, sau dacă acesta poate fi cu greu liniștit, acest lucru ar putea fi semnul unei probleme de sănătate subiacente, precum ar fi refluxul gastro-esofagian sau anchiloglosia, așa că este important ca mai întâi să depistăm toate problemele medicale care ar putea cauza aceste tulburări de somn.
Cum pot influența personalitățile diferite ale copiilor asupra somnului?
Mai există și un alt factor care complică situația: în ce măsură personalitatea fiecărui bebeluș joacă un rol în ceea ce privește capacitatea acestuia de a adormi singur sau dacă antrenamentul pentru somn funcționează în cazul acestuia.
“Problemele de somn din primul an de viață sunt un bun indicator pentru tulburările de somn care ar putea să apară pe viitor, lucru ce nu poate fi observat odată cu intervențiile părinților”, a scris jurnalista Valérie Simard, dar și alții.
Într-adevăr, alte cercetări au constatat că bebelușii care au un caracter mai dificil, sunt și cei care dorm mai prost, iar părinții vin mai des la aceștia pe timp de noapte din moment ce aud că s-au trezit. Un studiu longitudinal a constatat că, dacă bebelușii dormeau prost, părinții lor erau mai predispuși să-și liniștească copiii, chiar și atunci când aceștia aveau vârsta de un an sau doi.
De asemenea, un studiu efectuat recent a demonstrat că copiii care au un caracter mai sensibil (cunoscuți uneori sub numele de „copii orhidee”) pot fi mai puternic influențați de mediul în care trăiesc, fiind, de exemplu, cu mult mai mult afectați de episoadele de stres.
Într-adevăr, unii copii rămân calmi și liniștiți chiar și atunci când un supraveghetor se îndepărtează pentru un moment de lângă ei, spun cercetătorii din domeniul somnului, pe când alții devin supărați și frustrați. Prin urmare, cercetătorii spun că acesta este un semn că unii copii învață să se autoliniștească mai devreme decât alții.
De altfel, nu toată lumea crede că adormitul de sine stătător este o abilitate. În mod normal, aceasta se întâmplă pe parcursul procesului de creștere a copilului, fie că acest lucru este învățat sau nu cu ajutorul cuiva. Cu toate acestea, dacă este vorba de dobândirea unei abilități, cea mai eficientă soluție este ca să lucrăm la mijlocul zonei de dezvoltare proximală, fără a forța un copil să-și depășească propriile sale limite, spune Dan Siegel.
Deci, cum puteți ști care sunt aceste limite? Dacă un copil plânge timp de 15 minute, poate însemna acest lucru că ceea ce dorim să-l învățăm este prea complicat pentru el la acel moment? Dar dacă plânge timp de o oră?
„Nu pot să vă ofer un răspuns la această întrebare, deoarece nu sunt un om de știință. Dar, în mod intuitiv, în calitate de părinte, terapeut și educator, sunt de părere că dacă copilul nu se poate calma singur timp de cinci minute, atunci poate că zona sa de dezvoltare proximală a fost împinsă dincolo de limitele sale, iar acesta este momentul în care un părinte ar trebui să-i vină în ajutor copilului”, afirmă Dan Siegel.
Care este concluzia despre antrenamentul pentru somn?
„Antrenamentul pentru somn merită să fie încercat doar atunci când părinții doresc să facă acest lucru și consideră că există o problemă pentru care este nevoie de ajutor”, spune Hiscock. „Mă întâlnesc cu părinți care se pot trezi de trei, patru sau cinci ori pe noapte, dar sunt fericiți totuși că se pot descurca și în astfel de situații”.
Concluzia este, așadar: încercați diverse forme de antrenament doar atunci când există o problemă reală. Evitați antrenamentele agresive care pot afecta sănătatea emoțională a viitorilor adulți.
Tradus de Augustina Sagaidac, stagiară, studentă USM.
